INTERVIU Un apreciat ierarh, PS Macarie, vorbește despre marele PERICOL: „Principalul proiect, pe termen scurt, e de a supraviețui liturgic acestor timpuri” (preluare stiripesurse.ro)

with Niciun comentariu
Episcopul Macarie al Europei de Nord

STIRIPESURSE.RO continuă seria proiectelor exclusive într-un peisaj media în care religia, indiferent de originea ei, a ajuns să fie blamată. Într-o Românie în care ortodocșii, cu precădere, au ajuns să fie transformați în ținte ale propriului stat, iar semeni ce se vor a fi vectori de opinie și imagine, influenceri, denigrează tot ce ține de ortodoxie, misiunea clerului a devenit și mai grea, dar și mai importantă. A ne mărturisi credința a devenit, pentru mulți dintre noi, un act de curaj. Totul pentru că ortodocșii au ajuns să fie arătați cu degetul pentru că din cauza lor virusul SARS-COV-2 se răspândește, deși nu a putut fi dovedit, sunt incriminați pentru că cer un drept fundamental, libertatea religioasă, sunt puși la zid pentru că se tem de virus, dar cred în Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos și Fecioara Maria, alături de toți sfinții și martirii creștini.

În această perioadă teribilă pentru români și România, STIRIPESURSE.RO a realizat un interviu cu unul dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române care slujește în țările extrem de secularizate. Preasfințitul Macarie, episcop al Europei de Nord, a vorbit despre marile provocări cu care se confruntă personal, dar și pe care le întâmpină românii din țările nordice ale bătrânului continent plecați pentru că în țara lor nu au reușit să își găsească necesarul pentru un trai mai bun.

PS Macarie a vorbit, în interviul acordat STIRIPESURSE.RO, despre pandemie, despre iubirea față de Iisus Hristos și Biserică, despre drama familiei Smicală, precum și despre suprimarea libertății religioase.

Cristi Șelaru: Preasfințite Macarie, sunteți unul dintre cei mai tineri episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române. Însă, dacă este să ne luăm după anul în care ați fost întronizat, 2008, probabil că erați, dacă nu greșesc, chiar cel mai tânăr, la acel moment, membru al Sfântului Sinod. De 12 ani slujiți ortodoxia în țările din nordul continentului, acolo unde nivelul de trai este foarte ridicat, însă unde trăirea religioasă este extrem de scăzută. Care au fost primele provocări pe care le-ați întâmpinat în 2008, când ați fost instalat ca episcop al Europei de Nord?

PS Macarie: Într-adevăr, la acea vreme, când am primit darul și crucea arhieriei, hirotonit fiind la 2 mai 2008, în Vinerea Luminată a Izvorului Tămăduirii în Catedrala Mitropolitană din Cluj, de către vrednicul de pomenire Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania înconjurat de alți ierarhi, eram cel mai tânăr episcop al Sfântului Sinod al BOR. Astfel, am ajuns din Cluj, unde slujeam ca eclesiarh la catedrală, în îndepărtatele țări scandinave. Provocările au fost pe măsură. Comunitățile euharistice românești erau risipite, și geografic, și spiritual. Primul sediu al episcopiei a fost încropit în anexele unei case private ale unui român generos din Stockholm. Acolo am și pătimit din plin răceala iernii scandinave, la propriu, dar și iarna duhovnicească în care se aflau parohiile românești, divizate, răvășite, înstrăinate. Așa că am luat desaga de pelerin pe umeri, ca pe o cruce a slujirii, și am bătut la ușile casele românilor, „door to door”, cum s-ar spune, chemându-i la biserică, făcându-i să-și aducă aminte că sunt fiii unui Tată ceresc, că au o patrie duhovnicească în Ierusalimul ceresc și că au o patrie și o casă și aici, pe pământ, în țara și satul sau orașul natal. Despre aceste provocări am relatat mai pe larg și în volumul ”Să topim ghețarii sufletului! 10 ani cu Hristos în Scandinavia”, care a apărut în 2018 la Editura Sophia.

Cristi Șelaru: Sunteți primul episcop al Europei de Nord, de la înființarea ei, în 2008. Cum vedeți evoluția vieții religioase în Suedia, Norvegia, Danemarca și Finlanda în toți acești ani?

PS Macarie: Ceea ce pot spune acum este că în diaspora românească din Europa de Nord comunitățile euharistice s-au înmulțit, întărit, că oamenii răspund chemării episcopului lor, în pofida dificultăților reale puse de mediul specific acestor țări. Suntem creștini în țări, practic, puternic secularizate, care, în parte, au mentalități și legi care contravin flagrant preceptelor evanghelice. Deosebirea față de mediul de acasă, din România, cel puțin pe timpul „vechii normalități” dinainte de pandemie, era foarte mare. În Europa de Nord, ca să participi la Liturghie trebuie să parcurgi distanțe apreciabile. Am dat ca exemplu, recent, un tânăr care, a călătorit cu mașina timp de opt ore ca să ajungă la Sfânta Liturghie pe care am slujit-o în Tromsø, Norvegia, dincolo de Cercul Polar, pentru a pleca înapoi făcând iarăși opt ore pe drum. Gândiți-vă la ce înseamnă această jertfă și dragoste de a fi prezent la Liturghie ! Desigur că marea majoritate a românilor din diaspora nu e nevoită să parcurgă aceleași distanțe în duminici și la sărbători, dar tot e nevoită să facă drumuri lungi pentru a se bucura de slujbele Bisericii, într-un mod care ar fi total neobișnuit pentru creștinii noștri din România, ce au bisericile în cartierele, satele, orașele lor. Apoi, este provocarea culturală: a trăi într-o societate complet secularizată, cu un program al vieții sociale care nu ține cont de calendarul bisericesc, cu solicitări, norme și valori străine sau contrare celor proprii, pune o presiune mare pe familiile de români, care trebuie să se integreze în societățile-gazdă fără a se dezintegra cultural și spiritual. În acest sens, Biserica este absolut necesară pentru păstrarea integrității spirituale și a identității românești în aceste comunități. Nu există altă cale. Fie vii în biserică, laolaltă cu celelalte familii de români, fie te înstrăinezi total, în maximum o generație. De aceea am căutat să ajung și în cele mai îndepărtate locuri unde locuiesc români. Așa am ajuns la comunitățile de dincolo de Cercul Polar, în Insulele Feroe, în Arhipelagul Svalbard chiar și în Groenlanda. Oriunde sunt români am purces la drum cu desaga plină cu merinde ale ospățului ceresc, pentru a le vesti Evanghelia, Jertfa Mântuitorului și Învierea.

Cristi Șelaru: Românii din eparhia Preasfinției Voastre, probabil proveniți din toate colțurile României, mai păstrează credința strămoșească sau au abandonat-o pentru o altă confesiune?

PS Macarie: Provocarea aici nu este de a părăsi ortodoxia pentru alte confesiuni, căci confesiunile din țările scandinave sunt în declin puternic. Provocarea este de a-și trăi credința strămoșească, de a o pune în practică în mod constant. Așa cum arătam și la întrebarea anterioară, e imposibil să-ți păstrezi identitatea și credința dacă nu te urci în corabia Bisericii pentru a „naviga” în siguranță pe apele tulburate și negre ale străinătății. Dacă nu există un efort conștient și asumat de a fi creștin și de a-ți păstra identitatea cultural-etnică, atunci integrarea se transformă în dizolvare, pulverizare. Sunt mari provocări cu generațiile de români născuți aici. Ei sunt integrați lingvistic și cultural complet în aceste țări, dacă nu există, din partea părinților, acest efort deliberat și întreținut de a le insufla identitatea de creștin și de român.

Cristi Șelaru: Care este cea mai mare provocare cu care v-ați confruntat până acum?

PS Macarie: Cele mai mari provocări au fost legate de situația dramatică în care unele familii de români s-au regăsit din cauza politicilor de protecție a copilului din țările scandinave. Este suficient un denunț fals, este suficientă impresia că un copil a fost agresat și, uneori, această poliție a copilului intervine cu forță, îndepărtând din sânul familiei copilul și separându-l de părinții săi. Au fost cazuri, unele cunoscute opiniei publice, precum cel al familiei Nan, sau, pentru a vorbi de un caz de creștini de altă confesiune, al familiei Bodnariu, dar și altele, necunoscute. Am fost alături de aceste familii, i-am cercetat, le-am stat alături cu cuvântul și cu fapta. Multe s-au și finalizat pozitiv, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar rămâne această tensiune între cultura familială specifică românilor și legile și mentalitățile aflate aproape la polul opus din țările scandinave.

Acum, în mod evident, cea mai mare provocare este cea generalizată în toată lumea – criza sanitară pandemică. Am fost nevoiți să căutăm formule de supraviețuire liturgică. Am avut cazuri de români bolnavi, chiar și în proximitatea noastră. Am avut și decese ale unor stimați și respectați membri ai comunității noastre. Pe toate le-am dus cu ajutorul Preamilostivului Dumnezeu. Așa cum spuneam și în primăvară, Biserica a fost și este parte a soluției în această criză, nu parte a problemei sau țap ispășitor, obiect al persecuției și al deciziilor discriminatorii.

Cristi Șelaru: Probabil că cel mai răsunător, din nefericire, caz în care a fost implicată Episcopia Europei de Nord este cel al familiei Smicală. Care este situația actuală?

PS Macarie: Într-adevăr, un caz dureros ce nu-și găsește încă rezolvarea este cel al familiei Smicală. Rezidentă în Finlanda, nu se regăsește pe teritoriul Episcopiei noastre, dar am adoptat-o cu toată dragostea pe medicul Camelia-Mihaela Smicală și pe copilașii ei prigoniți, fiindu-le părintele duhovnicesc. Am depus demersuri pe cât a fost posibil, am căutat să implicăm și să conștientizăm autoritățile, dar, din păcate, la nivelul autorităților centrale, există o implicare, să spunem, prea discretă și lipsită de energie, convingere. Pentru mama Camelia-Mihaela și pentru copii ei, Johan-Mihail și Maria-Alexandra, ne rugăm cu osârdie tot timpul și îndemnăm pe toți credincioșii să o facă, spre a primi ajutor și izbăvire de la Domnul orfanilor și al văduvelor.

Cristi Șelaru: Pandemia de coronavirus a închis bisericile în România, într-o primă etapă, autoritățile au interzis Sfânta Împărtășanie, au interferat într-un mod observat chiar și de OSCE în activitatea liturgică și au restrâns drepturile religioase la un nivel nemaiîntâlnit nu doar în țara noastră, ci în toate democrațiile europene. Ne faceți o scurtă prezentare pentru fiecare țară în parte, cum sunt respectate drepturile religioase ale ortodocșilor români?

PS Macarie: Așa cum spuneam, în Danemarca și în Norvegia, în primăvară, restricțiile au fost mai severe, dar generale, adică nu îndreptate în mod particular împotriva ortodocșilor, așa cum se întâmplă, în mod flagrant și revoltător, în România. Aceasta ne-a afectat mult misiunea, care era bazată tocmai pe ținerea contactului direct cu comunitățile de credincioși, cu un „pelerinaj” constant în toate colțurile Episcopiei. N-am mai putut face asta și timp de luni întregi nu ne-am putut vedea față către față. Astfel că, cu mult dor ne-am revăzut cu multe din parohiile de români din Norvegia și Danemarca, pregătindu-ne sufletește de încă o separare ce pare că va urma acum, în iarnă. Chiar și în prezent, accesul în unele zone e dificil. Trebuie găsite rute ocolitoare sau trecut prin toate „filtrele” de siguranță puse de unele țări pentru a putea, în sfârșit, ajunge la comunitățile noastre euharistice. În Suedia, pentru o vreme abordarea a fost mai rațională, mai prudentă, însă acum s-au înăsprit și aici restricțiile. Cât privește starea generală a lucrurilor, unele din restricțiile impuse în România sau în alte țări sunt în mod vădit nefirești și ne trezesc mari semne de întrebare cu privire la mersul lumii. Multe din ele sunt vădit anti-religioase, lucru care iarăși ne indică o problemă gravă cu privire la ce ni se pregătește la nivel global. Ni se vorbește mereu despre o „nouă normalitate”, în fapt o anormalitate pe care nu știu ce fel de om ar putea să o accepte ca regim de viață obișnuit: bazată pe restrângerea contactelor cu semenii noștri până la anularea lor, chiar și când e vorba de familia lărgită, pe acoperirea chipului celuilalt, pe eliminarea sau virtualizarea credinței, pe urmarea obedientă a unor dictate discutabile impuse în numele unei promise, dar niciodată realizate, salvări colective.

Cristi Șelaru: Participarea românilor la Sfânta Liturghie care este? Implicarea lor în activitățiile episcopiei cum o apreciați?

PS Macarie: Cum spuneam, participarea la Sfânta Liturghie este o provocare. Oamenii vin din depărtare pentru a se bucura de slujbă. Dar aici nu te poți baza pe o participare din inerție, o participare de la sine înțeleasă. Trebuie cultivată permanent legătura cu credincioșii. Iar acest lucru acum este tot mai greu, dat fiind existența acestor restricții. Primejdia e mare, pentru că, dacă restricțiile vor fi din nou dure, pe termen mai lung, asta va slăbi comunitățile euharistice. În mod obișnuit, credincioșii se implică suficient în misiunea Episcopiei noastre astfel încât să putem derula anumite programe sociale și filantropice pentru copiii săraci din țară și pentru alte astfel de scopuri.

Cristi Șelaru: Care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă românii din nordul continentului? Ce necazuri vă mărturisesc?

PS Macarie: Pe de o parte, sunt problemele puse de traiul greu în aceste societăți. Multă muncă, oboseală, puțina disponibilitate pentru familie, pentru cele spirituale, și toate complicațiile care derivă de aici. Pe de altă parte, sunt problemele păstrării coeziunii familiale, mai ales pentru cei ai căror copii se nasc și socializează aici. Așa cum nu încetez să atrag atenția, trăim într-o astfel de lume încât dacă vrei să rămâi creștin, dacă vrei să îți păstrezi familia, identitatea, atunci trebuie depus un efort conștient, zi de zi. Nimic nu mai rezistă din simpla inerție, nimic nu mai funcționează ca și cum e de la sine înțeles. E o luptă pe care trebuie să ne-o asumăm clipă de clipă. Este crucea noastră și este mântuitoare.

Cristi Șelaru: De unde provin preoții slujitori în parohiile din eparhia pe care o păstoriți? Vin preoți români să slujească acolo? Sunt doar preoți, ori mai și lucrează?

PS Macarie: Toți preoții Episcopiei sunt aleși cu grijă, în funcție de vocația pe care o au pentru această chemare. De altfel, nu poți rezista, ca preot, aici, dacă nu există vocație autentică. Pentru că da, într-adevăr, preoții din țările scandinave sunt nevoiți să muncească pentru a se întreține. Preoția nu e meserie, e jertfă.

Cristi Șelaru: Ce proiecte pe termen scurt și mediu aveți despre viața religioasă a românilor din eparhie?

PS Macarie: Proiectele nu lipsesc, dar acum aproape totul s-a suspendat din cauza crizei pe care o traversăm. Principalul „proiect”, pe termen scurt, este de a supraviețui liturgic acestor timpuri, în pofida eventualelor restricții și blocaje. De a păstra deschis accesul credincioșilor noștri la Sfintele Taine ale Bisericii, pentru a avea ajutor și har de la Cel de Sus. De a subzista ca biserică, adunare euharistică a celor credincioși. Sigur, avem noile tehnologii la îndemână. Putem comunica astfel, putem chiar transmite unele slujbe online, folosind noi înșine în mod regulat platformele digitale pentru a transmite cuvinte și îmbărbătări duhovnicești. Dar Biserică este atunci când ne regăsim euharistic, față către față, întru Hristos, în mulțumire adusă pentru jertfa Sa care ne-a deschis Raiul și ne-a adus Învierea.Alte articole interesante

Please follow and like us:

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.