Preaiubiții mei, iată-ne, cu darul Preamilostivului Dumnezeu, punând început bun noului an bisericesc. Am săvârșit Dumnezeiasca Liturghie și am adus mulțumire pentru toate Preasfintei și de Viață Făcătoarei Treimi! După cum știm, calendarul Bisericii este diferit față de calendarul civil după care ne organizăm timpul. Anul Nou, în calendarul Bisericii, este astăzi, la 1 septembrie. De asemenea, potrivit timpului liturgic, ziua se împarte după rugăciunea ceasurilor iar slujba vecerniei încheie ziua curentă și o pregătește pe următoarea.

Preaiubiții mei, este de folos și binecuvântat să trăim după acest timp al Bisericii, mai degrabă decât după timpul civil, secularizat. Știm cât de greu este să ne sustragem acestui timp invadator și acaparator al lumii seculare. Ne plângem mereu că nu avem timp, ne plângem de lipsă de timp. Cel mai dramatic este atunci când nu avem timp pentru sufletul nostru, pentru familia noastră, pentru prietenii noștri. Spune o anecdotă că la un moment dat diavolii s-au adunat la un congres pentru a analiza metode mai eficiente pentru a-i ispiti și a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu. Şeful încornoraţilor a luat cuvântul şi a făcut câteva constatări: nu avem cum să le luăm oamenilor credincioși credinţa și nu avem succes nici cu cei care se roagă permanent și au o legătură intimă cu Dumnezeu. Însă putem, totuşi, să facem ceva. Putem să le luăm acestor oameni timpul. Putem să îi ţinem ocupaţi cu alte multe lucruri.

Iată, de atâtea ori toată vlaga noastră sufletească este absorbită în malaxorul cronofag al lumii acesteia și mai rămân doar câteva resturi pe care le dedicăm, seara sau în duminici, Dumnezeului nostru.

Iubite frate, iubită soră, simțim în adâncul sufletului nostru că nu aceasta este rostul, firescul vieții omenești! Simțim că trăim într-un exil forțat, nu doar fizic, ci și sufletește! Simțim că nu aparținem acestei lumi! Simțim că locul nostru adevărat, casa noastră adevărată, nu este aici, în acest veac, în această lume!

Însă ce putem face pentru a rămâne ancorați, înrădăcinați în cer, acolo unde e adevărata noastră casă? Avem această modalitate de a cultiva neîncetat timpul liturgic, timpul Bisericii. Rugându-ne, așa cum ne îndeamnă psalmistul, în toată vremea și în tot ceasul: Binecuvântează suflete al meu pe Domnul! (Psalm 102, 1). Deorece rugăciune este cu adevărat respirația sufletului! Avem nevoie să ne rugăm continuu, așa cum avem nevoie să respirăm pentru a trăi. În tot ceasul și în toată vremea să îi aducem mulțumire Preamilostivului Dumnezeu pentru toate, iar la ceasul al șaselea să nu uităm să îi aducem mulțumire pentru jertfa Sa mântuitoare iar în Vecernie să cântăm sau să rostim, întru înserare, imnul Luminii celei line.

Să îndrăznim în Hristosul libertății și demnității noastre, iubite frate și iubită soră, și să rămânem oameni, după chipul și asemănarea Dumnezeului nostru Celui Viu!