+ Macarie,

Din mila şi purtarea de grijă a Celui Preaînalt
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române
a Europei de Nord,

Iubiţilor fraţi preoţi și diaconi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos Cel născut în ieslea Betleemului și în ieslea inimilor noastre, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare!

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Iată, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) cum Hristos se naște dintr-o Sfântă Fecioară într-o smerită iesle a necuvântătoarelor. Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat, făcându-se asemenea nouă, afară de păcat, ca, astfel, prin asemănare, să ne redea demnitatea originară și să ne aducă înapoi, la dragostea cea dintâi dintre om și Creatorul Său. Nu putea fi altul care să ne scape din povara păcatelor și din tirania celui viclean. Niciun om nu putea să înalțe omenirea din căderea unde a prăvălit-o vrăjmașul mântuirii noastre. Niciun om nu putea să se salveze nici măcar pe el însuși de tirania păcatului. De aceea, chiar și drepții, înainte de venirea lui Hristos, se duceau în „întuneric și în umbra morții” (Isaia 9, 1). De aceea, omenirea aștepta, într-un suspin, izbăvirea care a venit, însă altfel decât se așteptau vechii iudei.

A venit Însuși Domnul. Nu a venit un alt profet, oricât de mare ar fi fost acela, ci a venit El Însuși, „Chip de rob luând” (Filipeni 2, 7). A venit, însă, smerit, blând, „fără a zdrobi trestia frântă, fără a stinge feștila fumegândă” (Isaia 42, 3). Adică a venit ca să tămăduiască, să vindece, să lege rănile celor căzuți și să reaprindă focul iubirii celei dintâi. Această smerire până la capăt se arată încă de la Nașterea Sa, care are loc într-o peșteră transformată în grajd, în cel mai umil loc cu putință, acolo, la marginea cetății, unde erau adăpostite animalele.

Cum răspunde omenirea acestui Eveniment al Întrupării Celui Ales? Pe de o parte, Ierusalimul, centrul societății vechilor iudei, în frunte cu regele și cărturarii, se tulbură. Din această tulburare grozavă va urma una dintre cele mai cumplite atrocități din istoria umanității: uciderea pruncilor. Acest Ierusalim al puterii era idolatru, chiar dacă, în aparență, respecta legea dreaptă a lui Moise. Idolatriza puterea, banii, strălucirea. Pentru a le păstra pe toate acestea, era în stare, așa cum a și făcut, să calce și peste trupurile firave ale pruncilor spintecați din Betleem. Pe de altă parte, oamenii cei mai simpli, păstorii, alături de cei trei magi, trei străini de neamul iudeu, s-au închinat Pruncului din iesle. Așa cum spun Sfinții Părinți, acești magi, la care se adaugă păstorii, alcătuiesc și prefigurează Biserica lui Hristos.

Iubiții mei frați și surori

pentru care S-a întrupat Hristos,

Aș vrea să ne oprim mai mult asupra acestei imagini a Pruncului din iesle, înconjurat de cei trei magi și de păstori. Iată, acolo, în acel colț smerit, umil, răsare, pentru întâia oară, Soarele dreptății, cel care vine, după cum a profețit însăși Maica Sa, Fecioara Maria, „ca să-i coboare pe cei puternici de pe tronuri, să-i înalțe pe cei smeriți, să-i umple de bunătăți pe cei flămânzi și să-i scoată pe cei bogați afară, deșerți” (Luca 1, 52-53). Puternice, zguduitoare cuvinte! La ce se referă ele, oare? Căci vedem, precum psalmistul, că împotrivitorii lui Dumnezeu n-au necazuri și tari sunt când lovesc ei, că aceștia nu au parte de osteneli omenești și, nedreptate grăind de sus, fac ca poporul să se ia după ei (cf. Psalmul 72, 4-10).

Însă Domnul Hristos nu a venit printre noi ca un oarecare revoluționar sau reformator care înlocuiește o clasă de privilegiați cu o alta. El nu a venit pentru a înlocui niște bogați cu alți bogați, niște conducători cu alți conducători, niște elite cu alte elite. El a venit să ne scoată tocmai din cercul nostru strâmt și vicios al nedrep-tății făcute în numele unei iluzorii dreptăți omenești. El a venit să ne cheme să fim cetățeni ai Împărăției Sale. El pentru aceasta S-a născut: să ne aducă, prin libera noastră voie, în Împărăția Cerurilor.

Închinându-se Pruncului Sfânt, cei trei magi și păstorii au fost scăldați, lăuntric, de razele Soarelui dreptății. Inimile lor, atunci, au fost aduse la unison, bătând în același ritm al dragostei dumnezeiești. Aceasta înseamnă a fi în Biserică: a aduce, împreună, închinare Dumnezeului adevărat. A ne împărtăși, împreună, de razele harului dumnezeiesc. A fi o inimă și un cuget, deși suntem diferiți. A fi în Biserică este și trebuie să fie o experiență care depășește în intensitate și în profunzime orice altă experiență socială umană. A fi în Biserică înseamnă cea mai adâncă experiență a frățietății, a împreună-pătimirii, împreună-nădăjduirii și împreună-iubirii Aceluiași Dumnezeu. 

Cei trei magi și păstorii de la Nașterea Domnului nu au mai fost niciodată aceiași după teofania din grajdul acela smerit care-L găzduia pe Domnul. Așa și cei care se împărtășesc din Potirul Bisericii, ar trebui să nu mai fie niciodată aceiași. Ei descoperă în Biserică unicul loc adevărat din această lume, spațiul unde nu mai contează obrazul social, ci inima, dispoziția de a sluji, de a împlini cuvântul care ne cheamă ca pe noi înșine, unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Când intrăm în Biserică, ar trebui să renunțăm la toate însemnele distinctive pe care le purtăm în lume spre a întemeia toate legăturile cu aproapele nostru numai în Hristos.

  Iubiții mei fii și fiice sufletești,

Să ne aducem aminte, acum, în fața pomului de Crăciun, când stăm împreună cu cei dragi înveliți în căldura căminului și a dragostei familiale, de toți copilașii care, în lumea aceasta largă, se găsesc în suferințe și în privațiuni, de toți copiii care pătimesc de pe urma cruzimii, răutății sau indiferenței din lume. Acum câteva săptămâni, atrăgeam atenția asupra crizei umanitare din Yemen. Zeci de mii de copii suferă de foame. Sunt mii de copii care mor pentru că nu au ce mânca. Cum este să fii părinte și să îți moară copilul de foame?! Există multă suferință cumplită, dragii mei. Unul din marii scriitori ai lumii, un iubitor al celor „obidiți și necăjiți”, Feodor Mihailovici Dostoievski, într-una din scrierile sale, povestește despre un copilaș care, din cauza sărăciei, de Crăciun, după ce își pierde mama bolnavă, rătăcește singurel pe străzile unui mare oraș. El vede, prin vitrine, pomi împodobiți cu toată splendoarea pentru sărbătoare, vede jucării, mâncare, lume prosperă. Dar nimeni nu-l face părtaș bucuriei Nașterii Domnului. Nimeni nu-l vede suferind, înghețat, înfometat. Până la urmă, copilașul ajunge să fie bătut. De frică și durere, se ascunde într-un ungher rece, unde se stinge din cauza gerului. Moare și ajunge în Rai. Mirat, el nu realizează unde se află, nu-și dă seama că a murit. Însă, o vede alături pe maica lui, fericită, luminoasă, și o mulțime de copii bucuroși: „Mamă! Mamă! Ah, ce bine e aici, mamă! (…) Cine sunteți voi, băieților? Cine sunteți voi, fetițelor?” Și aude de la aceștia: „Suntem la bradul lui Hristos, îi răspund ei. Hristos are întotdeauna în ziua asta un brad pentru copiii mici care nu au bradul lor acolo (în această lume ‒ n.n.)”. Și toți acești inocenți sunt ca și băiețelul nostru: au murit fie de foame, fie de frig, fie la pieptul secat al maicilor lor, fie pe străzi, zdrobiți, uitați. „Dar ei toți sunt acum aici și toți sunt ca niște îngeri, toți sunt la Hristos și El însuși este printre ei, întinde mâinile peste ei și îi binecuvântează…”

Of, iubiții mei, dacă acești copilași care mor din cauza răutății oamenilor sunt împreunã cu Hristos, ce se va întâmpla însă cu cei care au parte de toate bucuriile, de tot huzurul acestei lumi și care, ca în povestea lui Dostoievski, nu îi fac părtași pe cei mici și sărmani prosperității lor? Cu adevărat, înfricoșător este răspunsul la această întrebare, dacă ne gândim la pilda bogatului și a săracului Lazăr din Evanghelie!

Mai este însă o mare nedreptate, strigătoare la cer, care se face asupra copilașilor din lumea întreagă. O nouă ideologie a stricării firii umane vine să schimbe fața întregii lumi. Și începe această schimbare tocmai prin copii. Nu îi ucide prin înfometare, ci caută să-i ucidă sufletește. Caută să-i pervertească, să-i murdărească, să le răpească darul lor cel mai scump, inocența! Oh, scumpii mei, a perverti astfel un copilaș, un suflet neprihănit, înseamnă „urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel prorocul, stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Căci „nu știți, oare, că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi”? (1 Corinteni 6, 19). Cu atât mai mult copiii, ei sunt temple ale Duhului Sfânt, mai mult decât noi, prin nevinovăția lor. Or, a le ucide inocența prin aceste pervertiri programate, înseamnă a pune urâciunea urâciunilor în locul cel sfânt, adică în inima și în mintea acestora. Să nu ne amăgim, o lume clădită pe astfel de nenorociri este supusă urgiei lui Dumnezeu. „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta!” (Psalmi 118, 126).

Preaiubiții mei,

Atunci când venim la Sfânta Liturghie, de multe ori ni se pare că suntem singuri într-o mulțime. Ni se pare că ne aflăm laolaltă mai mult accidental. Cu dragoste și durere vă spun, nu putem traversa vremurile acestea tulburate, confuze, violente, dacă vom rămâne așa. Ce ne poate salva în aceste zile? Frățietatea întemeiată pe viața în Hristos. Numai așa ne vom izbăvi de puținătatea sufletului și de viforul ispitelor și al manipulărilor. Numai așa, alcătuind o turmă cât de mică, dar unită, vom asculta doar de Păstorul cel Bun, iar nu de cei care se cred tari și amăgesc mulțimile spre scopuri profitabile doar pentru ei.

Acestea sunt cu atât mai mult valabile pentru noi, românii din diaspora. Iată-ne, risipiți pretutindeni, departe de casele noastre părintești, departe de meleagurile noastre natale, departe de țară și de glie. Dezrădăcinați fiind, continuăm, însă, să purtăm în inimile noastre dorul țării, al părinților și al bunilor pe care i-am lăsat în urmă, dorul colindelor și al bunei miresme a sărbătorilor de odinioară. Suntem aici, departe de copilăria și tinerețile noastre, dar putem și trebuie să fim aproape de Pruncul Cel Sfânt născut în ieslea Betleemului. Putem și trebuie să fim asemenea magilor străini, călăuziți de Steaua cea minunată spre Hristos. Să transformăm înstrăinarea noastră de țară în înstrăinare de lume, iar șederea noastră sub Steaua Polară în năzuință către Cer și călăuzire către Mântuitorul, Cel care astăzi unește Cerul cu Pământul prin Întruparea Sa.  Iar risipirea să o transformăm în prilej de frățietate și de strângere a rândurilor, astfel încât să auzim de la Domnul cuvintele: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). 

Minunându-ne de pronia lui Dumnezeu și călăuziți fiind de Steaua Betleemului, să ne închinăm împreună cu magii și păstorii Pruncului Iisus din iesle și Prea-curatei Sale Maici, ca apoi, în aceste ținuturi nordice, sub Steaua Polară, să îi aducem continuu închinare și ofrandă în Betleemul Bisericii, primindu-L pe așternutul proaspăt din ieslea inimii noastre. Să punem la suflet cuvintele Maicii Domnului și să ne închinăm viețile Pruncului Întâi-Născut, ca cel mai de preț dar pe care i-L putem aduce!

Al Vostru slujitor, frate și prieten, de tot binele voitor și fierbinte rugător,

+ Părintele Episcop Macarie

Dată în Reședința episcopală din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Nașterii Domnului, în anul mântuirii 2018.

+ Macarie,

By the mercy and providence of the Most High,
Bishop of the Romanian Orthodox Diocese
of Northern Europe,

To my beloved fellow priests and deacons, to those striving ascetically in holy monasteries and to the chosen people of God: grace, peace and joy from Christ, born in the manger of Bethlehem and in the manger of our hearts; as from myself, a fatherly and brotherly embrace!

Honorable servants of the Holy Altar,

Beloved brothers and sisters in prayer,

Behold, at the „fullness of time” (Galatians 4:4) Christ is born from the Holy Virgin in a humble manger. God the Word has taken human form becoming like us in all things except sin, in order to restore us to our initial state of honour and to restore the loving relationship between man and his Creator. No other could have saved us from the burden of our sins and from the tyranny of the wicked one. No man would have been able to raise humanity from the fall caused by the enemy of our salvation. No man would have been able to save even his own self from the tyranny of sin. This is why even righteous men, before the coming of Christ, lived „in darkness and in the shadow of death” (Isaiah 9:1). This is why humanity was waiting and groaning for redemption, which came, but not as the old Jews expected it.

God Himself came to us. Not another prophet, no matter how great, but He who „took upon Himself the form of a servant” (Philippians 2:7), He came humbly and meekly as Isaiah had foretold: „a bruised reed shall he not break, and the smoking flax shall he not quench” (Isaiah 42:3). He came therefore to heal and restore, to bind the wounds of the fallen and to rekindle the flame of man’s first love. This humility is visible even from the moment of His birth, which takes place in a cave used as a stable, in the humblest of dwellings, at the edge of the city, where animals were sheltered.

How does humanity respond to this Event, to the Incarnation of the Chosen One? On the one hand Jerusalem, the centre of the ancient Jewish society, together with its king and scholars, are troubled. One of the most horrifying atrocities in the history of mankind will follow from this terrible unrest: the killing of infants. This Jerusalem of power was idolatrous, even though outwardly they respected the right law of Moses. They were worshippers of power, money, glamour. In order to preserve these, they were able, as they did, to trample over the frail bodies of the Bethlehem infants. On the other hand, the simplest of all man, the shepherds, along with the three wise man who were foreigners of the Jewish nation, worshiped the Child born in the manger. As the Holy Fathers say, these wise men, together with the shepherds, represent and prefigure the Church of Christ.

My beloved brothers and sisters

for the sake of which Christ became man,

I would like us to ponder for a little longer over this image of the Child in the manger, surrounded by the three wise man and shepherds. Behold, there, in that humble, lowly corner, the Sun of righteousness dawns for the first time, the One who comes, as His very own Mother, the Virgin Mary foretold, „to bring down the mighty from their thrones and exalt those of humble estate; to fill the hungry with good things, and to send the rich empty away.” What powerful, shattering words! What do they mean? For we see, quoting the psalmist, that those who are hostile to God „have no pangs until death; their bodies are fat and sleek; they are in no trouble as others are; loftily they threaten oppression. Therefore, people turn back to them and find no fault in them.” (Psalm 73:4-10)

But our Lord did not come among us as a revolutionary or a reformer who replaces a class of privileged people with another. He did not come to establish a new social order. He came precisely to set us free from the narrow and vicious circle of iniquity done in the name of some illusionary human justice. He came to call us to be citizens of His Kingdom. This is what He was born for: to bring us, through our own free will, to the Kingdom of Heaven.

By worshipping the Holy Child, the three wise man and shepherds were innerly illumined by the rays of the Sun of righteousness. Their hearts were then united, beating in the rhythm of divine love. This is what it means to be in the Church: to worship together the true God, to partake together of the rays of divine grace, to be one heart and one mind, even though we are different. To be in the Church is and should be an experience which surpasses in intensity and depth any other social human experience. To be in the Church constitutes the deepest experience of brotherhood, of common suffering, common hope and common love for the One God.

The three wise men and the shepherds who witnessed the Lord’s Birth were profoundly changed after the theophany in that humble manger which sheltered the Lord. So those who partake of communion should be profoundly changed by this experience, of discovering within the Church the only true place from this world where social status no longer counts, but the magnitude of our heart, the willingness to serve, to fulfil the word which calls us to entrust ourselves and one another and our whole life unto Christ our God. When we enter the Church, we should lay aside all the emblems of our worldly status in order to establish the bond between ourselves and our brothers through Christ alone.

My beloved spiritual sons and daughters,

Let us now, as we stand before the Christmas tree, when we stay together with our loved ones, wrapped in the warmth of family love, remember all the children of this world which find themselves in pain and poverty, of all children who suffer from the cruelty, evil and indifference of the world. A few weeks ago, I drew your attention to the humanitarian crisis in Yemen. Tens of thousands of children are suffering from hunger. There are thousands of children who die of hunger. How does it feel for a parent to watch your child die of hunger? There is so much dreadful suffering, my beloved ones. One of the world’s great writers, who loved the „poor and afflicted”, Fyodor Mikhailovich Dostoevsky, describes in one of his works how a child who, because of poverty, loses his sick mother at Christmas time, then wanders alone on the streets of a great city. He sees, in the shop windows Christmas trees with splendid holiday decorations, he sees toys, food and wealthy people. But nobody invites him to partake of the joy of Birth of God. Nobody notices him, frozen, hungry and suffering. In the end, he gets beaten as well. The fear and pain make him hide in a cold corner, where he dies because of the frost. He dies and is received into Heaven. Surprised, he does not realise what has happened, and he is not aware that he has died. But he sees his mother next to him, happy and luminous, together with a multitude of happy children: „Mummy! Mummy! Oh, how nice it is here, mummy! (…) Who are all of you boys and girls?” And they reply: „We are around the tree of Christ. Christ always has on this day a tree for those young children who do not have one over there (in this world)” And all of these innocent children were like our boy: they either died from hunger, or from cold, or at their mother’s dried out breast, or on streets, crushed and forgotten. „But all of them are now here and all of them are like the angels, they are all with Christ, and He Himself is among them, stretching his hands over them and blessing them…”

Oh, my beloved, if these children who die because of the wickedness of man, are together with Christ, what will happen with those who enjoy all the comfort and all the joys of the world and who, like in Dostoevsky’s story, do not invite the poor and insignificant to partake of their abundance? The answer to this question is truly terrifying, if we think of the parable of Lazarus and the rich man from the Gospels.

But there is yet another injustice which is inflicted onto children these days. A new ideology which disfigures the human nature comes to change the face of the entire world. And this change starts through children. This is not death through starvation, but spiritual death. It seeks to pervert them, to defile them and to steal their most precious gift: their innocence! Oh, my beloved, to seek to distort a child, an innocent soul, is the „abomination of desolation, spoken of by Daniel the prophet, standing in the holy place” (Matthew 24:15). For „know you not that your body is the temple of the Holy Spirit which is in you, which you have from God, and you are not your own?” (1 Corinthians 6:19) How much more are children temples of the Holy Spirit, more so than us, because of their innocence. Thus, to destroy their innocence through these programmed perversions means to institute the abomination of desolation in the holy place, in their hearts and minds. Let us not deceive ourselves, a world which is built on such crimes is subject to the wrath of God. „It is time for thee, Lord, to work: for they have made void thy law!” (Psalms 119:126)

My beloved,

When we come to the Holy Liturgy, it often seems to us that we are lonely among a crowd of people. It seems to us that it is an accident of fate that brings us together. With love and a contrite heart, I tell you, we will not be able to navigate these confused, violent and troubled times if we remain like this. Who can save us in these days? Brotherly love founded on our life in Christ. Only this will save us from temptations and manipulations and weakness of spirit. Only gathered into a flock, however small, but united, we can listen to the voice of the Good Shepherd, and not to those who believe themselves to be strong and mislead the crowds for their own gain.

This is even more relevant to us, who live in the Romanian diaspora. Here we are, scattered everywhere, far from our childhood home, far from our native lands, far from our land and country. Though uprooted, we continue to carry in our hearts the nostalgic memory of our country, our parents and grandparents whom we have left behind, the carols and the good fragrance of the holidays of years gone by. Here we are, far from our childhood and youth, but we can, and we must be close to the Holy Child born in the manger of Bethlehem. We can, and we must become like the foreign wise men which were led to Christ by the wonderful star. Let us transfigure the separation from our homeland into a separation from the things of this world, and our dwelling under the Polar Star into a longing for Heaven and a guide to our Saviour, who today unites Heaven with Earth through His incarnation. Let us transcend the distance between us and gather together so that we might hear from the Lord: „Fear not, little flock; for it is your Father’s good pleasure to give you the kingdom.” (Luke 12:32)

Marveling at the Lord’s dispensation and led by the Star of Bethlehem let us worship Jesus, the infant born in a manger, together with the wise men and the shepherds, and let us venerate his most pure Mother so that we might, for ever after, bring ourselves to Him as an offering, in the Bethlehem of the Church, in these Nordic lands, under the Polar Star, by receiving Him into the freshly laid manger of our hearts. Let us take to heart the words of the Mother of God and let us dedicate our lives to the First-Born Child, as the most precious gift we can offer!

With fervent prayer and wishing you all which is good and rewarding for your souls, your servant, friend and brother in Christ,

+ Bishop Macarie

Written in the Diocesan residence in Stockholm, Sweden, on the Feast of the Lord’s Nativity, in the year of our salvation 2018