Cuvântul PS Părinte Episcop Macarie al Europei de Nord din duminica a IX-a după Rusalii, 18 august 2019, rostit în biserica românească din Göteborg, Suedia

Preacucernici Părinți,

Iubiți frați și surori împreună rugători,

În pericopa evanghelică după Sfântul Apostol și Evanghelist Matei care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, ni se relatează una dintre cele mai „spectaculoase” minuni din viața Mântuitorului, umblarea pe mare, minune care a rămas și în mentalul culturii de consum a societății actuale secularizate. Noi, cei din Biserică, știm însă că niciuna din minunile Mântuitorului nu a fost „spectaculoasă” sau o simplă demonstrație de forță, ci întotdeauna Domnul a făcut minuni într-un context anume, cu un scop pedagogic și cu intenția de a lumina rosturi și sensuri adânci martorilor direcți și celor indirecți, cum suntem noi.

Așadar, care este sensul minunii umblării pe mare? Dacă vom completa pericopa din Evanghelia Sfântului Apostol Matei, care s-a citit acum la Liturghie (capitolul 14), cu cea din capitolul 6 al Evangheliei Sfântului Apostol Ioan, vom descoperi de ce anume Mântuitorul și-a trimis ucenicii înainte cu corabia, iar El i-a urmat, mult mai târziu în noapte, umblând pe mare. Vedem că, după ce Mântuitorul a săturat pe cei cinci mii de bărbați împreună cu femeile și copiii lor cu doar 5 pâini și 2 pești, mulțimile au vrut să-L facă rege. Mulțimile se gândeau și râvneau la un conducător politic care să le rezolve definitiv problemele acestei vieți și să-i elibereze de imperiul roman. Voiau să aibă hrana asigurată și eliberare politică.

În acest context, Mântuitorul, pe de o parte pentru a liniști aceste mulțimi iar, pe de alta, pentru a le descoperi că lucrarea Sa nu ținea de scopuri pământești, ci duhovnicești, a trimis înainte corabia cu ucenicii Săi pe malul din Capernaum, rămânând singur. Și la a patra strajă din noapte, a venit către ucenicii săi Iisus care erau pe corabie iar Iisus umbla pe mare ca pe uscat, sfidând legile fizicii, ale gravitației. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă și de frică au strigat, dar El le-a vorbit îndată zicându-le: „Îndrăzniți! Eu sunt! Nu vă temeți!” Iar Petru răspunzând a zis: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” El i-a zis: „Vino!” iar Petru coborându-se din corabie a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul s-a temut și a început să se cufunde deoarece și-a luat ochii de la țintă, fiind îngrozit de furtuna stârnită pe mare. Și atunci Petru a strigat, zicând: „Doamne scapă-mă!” iar Iisus întinzându-i mâna, îndată, l-a apucat și la dojenit cu blândețe: „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” și suindu-se ei în corabie s-a potolit vântul iar ucenicii din corabie I s-au închinat zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”

Acesta este contextul, pe larg, al minunii umblării pe mare. Dar care este sensul? De ce a recurs Mântuitorul la umblarea pe mare?

Mai întâi, pentru a descoperi mulțimilor că au de-a face cu Cineva mult mai mare decât orice altă căpetenie sau orice profet pe care l-au avut în istoria lor. Că au înaintea lor pe Cineva mai mare ca însuși Moise. Pe Cineva care poate da mai mult decât pâine din cer, poate da însăși Pâinea Vieții. Pe Cineva care e deasupra legilor firii, care nu poate fi constrâns nici de mulțimi, nici de limitele spațiului, nici de legile fizicii și ale gravitației. De aceea asistăm la acest aparent paradox: Domnul se dăruiește mulțimilor, le hrănește și stă singur cu ele, dar, când acestea vor să facă din El un rege, dispare pur și simplu din mijlocul lor și le ceartă, pentru că ele caută doar pâinea cea pieritoare, caută binele cel pământesc, caută hrana cea trupească, iar nu viața veșnică și împărăția cerurilor.

Apoi, prin umblarea pe mare, Domnul dă o lecție și ucenicilor Săi. Prin această minune care i-a șocat și speriat, Iisus le-a comunicat ucenicilor că lucrarea Sa, care va fi și lucrarea lor în calitatea de apostoli, este cu totul diferită de orice cale pământească, de orice cale omenească. Ucenicii Domnului trebuiau să învețe să se bizuie exclusiv pe ajutorul cel ceresc, pe credință, iar nu pe mijloacele noastre omenești prin care căutăm să ne asigurăm, să ne căpătăm o oarecare siguranță și trăinicie în existența și calea noastră. De aceea, Domnul Îl cheamă pe Petru să umble și el pe mare, ca o prefigurare a apostolatului la care va fi trimis, el ca verhovnic și ceilalți confrați de apostolat: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (Matei 10, 16), adică vă trimit în lume, zice Domnul, fără niciun fel de putere lumească, vă trimit complet „dezarmați”, doar cu puterea credinței, doar cu armele dreptății duhovnicești. Vă trimit în lume să propovăduiți Evanghelia ca și cum v-aș trimite să umblați pe mare. Este acest lucru posibil? Omenește vorbind, nu este posibil. Însă duhovnicește, în Hristos, este posibil.

Aceasta este chemarea Mântuitorului nostru. Mântuitorul ne cheamă să ieșim din corăbioara zonei noastre de confort, să ieșim din iluzia siguranței și a adăpostului, ne cheamă să umblăm pe marea agitată și neprietenoasă a acestei vieți, ne cheamă să ne desprindem de orice fel de atașamente, frici, spaime, ne cheamă să îndrăznim către El, pentru a ne scoate definitiv din robia patimilor, din robia scopurilor și dorințelor pământești.

Căci, iată, fiecare dintre noi avem mica noastră zonă de confort, așa cum aveau ucenicii corăbioara lor. Avem și noi mica noastră corăbioară în care ne-am făcut culcuș în această viață căutând să avem parte de o oarecare siguranță, de un oarecare confort, de o oarecare protecție pe marea acestei vieți. Nu este rău în sine acest lucru, ba chiar este firesc, este omenesc, să căutăm un oarecare confort, o oarecare protecție pe această mare învâltorată însă este periculos să devenim atașați sau să ne cramponăm de o iluzorie stabilitate în această lume. Și poate că și noi, la rândul nostru, simțim uneori, poate nu foarte clar, că Mântuitorul se află undeva înaintea noastră, mergând pe ape, și, ca Petru odinioară, am vrea și noi să mergem împreună cu El, doar că ne e frică să ne desprindem de „ale noastre”, ne e frică să ieșim din zona de confort. Preaiubiții mei, să îndrăznim ca Petru să ieșim din corabie și să mergem către Iisus, iar dacă credința noastră șchiopătează, să nu ne întoarcem de unde am plecat, ci să strigăm cu putere către Mântuitorul și Domnul nostru, asemenea lui Petru, cuprins de valurile puternice ale mării stârnite de furtună, să strigăm și noi, puternic, cu tărie, cu credință către Hristos, Domnul nostru, asemenea lui: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). 

Așadar, umblarea pe mare ne învață că a trăi în Domnul înseamnă a părăsi gândurile pământești, înseamnă a părăsi iluzia de a permanentiza modul nostru de viață pervertit, decăzut, trupesc, ci a face dimpotrivă: a aduce veșnicia și modul de viață ceresc în viața noastră fragilă, provizorie, trecătoare de pe acest pământ. La nivel colectiv, învățăm că ori de câte ori vom căuta să facem din Iisus un rege peste noi pentru a ne rezolva problemele sociale și a ne împuternici în registru lumesc, Acesta, Mântuitorul Iisus Hristos, va dispărea din mijlocul nostru, căci împărăția Lui nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36). În schimb, ori de câte ori noi vom îndrăzni să pășim către El, ieșind din dorințele, fricile, năzuințele noastre lumești, El ne va da putere să umblăm chiar și pe valurile agitate ale mării acestei vieți. Avem toată nădejdea că El ne va scoate la limanul cel neînviforat așa cum l-a scos odinioară și pe Petru. Ne va milui, ne va întări și ne va lumina, dăruindu-ne bucuria cea veșnică. Amin.