PS Macarie a participat la resfințirea bisericii Schitului Pocrov – Neamț. În cuvântul de învățătură, ierarhul i-a îndemnat cu lacrimi pe cei prezenți ca „înstrăinarea de țara pământească să nu le devină și înstrăinare de patria cea cerească”!

with Niciun comentariu

În Duminica a VIII-a după Rusalii, 11 august 2019, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord și Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar Patriarhal, înconjurați de un mare sobor de preoți și diaconi, au săvârșit slujba de sfințire a bisericii Schitului Pocrov din județul Neamț, ctitoria Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledinul Bistriței, episcopul Romanului (1764-1724). 

După ce a evocat personalitatea deosebită și viața sfântă a Cuviosului Pahomie, alături de contextul istoric foarte nefast al începutului de secol al XVIII-lea în care Sfântul și-a desfășurat misiunea atât în Transilvania, cât și în Moldova, Părintele Episcop Macarie a amintit celor prezenți un episod de o mare profunzime duhovnicească din viața sa: întâlnirea, pe pământ rusesc, dintre Cuviosul Pahomie și Sfântul Dimitrie al Rostovului. 

„Sfântul Dimitrie l-a întrebat: 
– Ce îți dorește inima cel mai mult? 
Iar Cuviosul a răspuns: 
– Inima mea dorește mai multă liniște și rugăciune.
Atunci Sfântul Dimitrie l-a binecuvântat, spunându-i:

– Domnul să fie cu tine și să împlinească dorul tău” a spus  ierarhul în cuvântul de învățătură, accentuând că aceste îndemnuri l-au determinat pe Sfântul Pahomie să își asume duhovnicește pribegia și înstrăinarea, răspunzând la chemările Domnului de a fi episcop al Romanului și întemeietor al Schitului Pocrov – pe care Sfântul Pahomie l-a închinat Acoperământului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, „cuviosul devenind astfel un stâlp al nevoinței și al rugăciunii neîncetate”.

Preasfințitul Părinte Macarie a mai menționat faptul că „avem suflet viu doar atât cât ne rugăm, împlinind chemarea noastră de a ne uni cu Dumnezeu, conștientizând Prezența Sa și trăind mereu ca și cum El este de față, privindu-ne, așteptându-ne și dorind inima noastră”.

„Sfântul Pahomie”, a continuat ierarhul „și-a asumat străinătatea, încheindu-și viața pământească departe de ținuturile dragi, în Lavra Peșterilor din Kiev, învățându-ne și pe noi că înstrăinarea de patria pământească să nu devină și înstrăinare de patria cea cerească, dorul de țară să se preschimbe în dor de cer, iar dorul de casă să se înnoiască și să se amplifice cu dorul de Casa Părintelui ceresc.”

Episcopul Macarie a continuat incursiunea istorică în viața Sfântului Pahomie, menționând că o altă personalitatea duhovnicească deosebită a Ortodoxiei românești, Mitropolitul Iacov Stamate al Moldovei, nu era nimeni altul decât nepotul Sfântului Pahomie de la Gledin. Acestui mitropolit cu viață aleasă, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț i-a dedicat o poezie, mișcat adânc fiind de viața lui smerită și plină de sfințenie. „Din viața acestui mare ierarh al Moldovei se vede cum cinstește Dumnezeu pe cei smeriți, care cinstesc pe mama lor. Mitropolitul Iacob Stamate a fost fiu de mocan (adică cioban de la munte) și nu se sfia de mama lui când venea la palatul mitropolitan din Iași” scria însuși sfântul român de la Iordan. 

Astfel, episcopul ortodox român al Europei de Nord a dat citire, vizibil emoționat de evocarea figurii smerite a mamei, poeziei Sfântului Ioan Iacob, „fiindcă ne aflăm în vremea Postului în care o cinstim pe Maica cea cerească”. 

Într-o sală îmbrăcată
Cu icoane și cu flori
Ospătează fețe-alese
De Ierarhi și dregători.                                                                                                     

Iar în capul mesei șade
Bucuros Mitropolitul
Cel iubit de tot norodul
Iacob îmbunătățitul.

Este ziua lui cinstită
Și de asta – negreșit –
Cele mai alese fețe
Din Moldova au venit.

Închinând mesenii veseli
La pahare de vin vechi
Un diacon îi șoptește
Lui vlădica la urechi:

„Să mă ierți Prea Sfințite,
O bătrână de la țară
Ar dori ca să te vadă
Și de mult așteaptă-afară”.

Întru inima lui mare
Și cu nobilă simțire
Se trezește dintr-odată,
O duioasă presimțire!

Și privind pe geam, la poartă,
Ca să se încredințeze,
A zâmbit cu duioșie,
Începând să lăcrimeze.

Toți se uită cu mirare,
Neînțelegând de fel
Când el spune la Diacon
S-o aducă către el.

Fără multă zăbovire
S-a ivit o bătrânică
În costumul de la munte;
Cu opinci și cu sarică.

Gârbovă, cu traist-n spate,
Ea pășește cam agale,
Sârguindu-se să calce
Tot pe-alăturea de țoale!

Ajungând lângă Vlădica,
Dânsul s-a sculat grăbit
Și primind-o i-a dat locul
Cel din dreapta – mai cinstit.

„Iaca, Mamă, (zice dânsa)
Am știut că ai patron
Și-am venit pe jos de-acasă
Să-ți aduc un mic „plocon”.

„Uite colo brânzișoară
De la noi, de la obcină
Și prea multă sănătate
Cei de-acasă îți închină”!                               

Toți se uită cu mirare
La Înaltul Prea Sfințit
Parcă vrând ca să-l întrebe
Despre babă, ce-a pățit!

Pricepând a lor mirare,
El cu chipul zâmbitor
Și cu buze tremurânde
A rostit către sobor:

Preacinstiților mei oaspeți!
Nu vă mai mirați așa!
Iată, bătrânica asta
Este însăși maica mea!

Dacă astăzi sunt la cinste,
Asta-i datorită ei,
De la dânsa am eu viața
Și smeritul obicei.

Ea m-a legănat pe brațe
Și la piept m-a alăptat
Ea mi-a dat povață,
Crezul ea m-a învățat.

Respectați sarica asta
Care vine de la oi
Datorită ei sunt astăzi
Ca Păstor ales de voi.

Astăzi eu împart cu dânsa
Cinstea mea cuviincios
Și vă rog gustați cu toții
Din smeritul ei „prinos”!

Deci vorbind așa Vlădica
Face semn la omul său
Ca să dea la fiecare
„Cașcaval de la Rarău”.

În încheiere, Preasfințitul  Macarie a adresat o rugăciune de mijlocire Sfântului Ierarh Pahomie, rugându-l să ne ajute ca întru pocăință să dobândim iertarea păcatelor și îndreptarea vieții.

Please follow and like us:

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.