Sfinții Mucenici Brâncoveni – Macabeii românilor

with Niciun comentariu

icoana de Bogdan Verdes

Sfinții Brâncoveni: o familie de mucenici, asemenea familiei Sfinților Macabei

– P.S. MACARIE DRĂGOI, EPISCOP PENTRU EUROPA DE NORD –

Poate nu mulți ştiu că viața şi destinul Sfântului Constantin Brâncoveanu, precum şi ale țării Româneşti, s‑au intersectat cu cele ale unui rege suedez. Este vorba despre Carol al XII‑lea. Acesta a intrat în confict pentru dominația asupra Europei de Nord cu alt stăpânitor creştin, țarul Petru cel Mare al Rusiei, care, în urma unei bătălii ce a avut loc la Poltava în anul 1709, l‑a înfrânt pe conducătorul suedez. Carol al XII‑lea s‑a refugiat, după înfrângere, cu armata pe vechiul pă­mânt românesc al Moldovei, lângă zidurile cetății Tighinei sau Bender, unde a stat trei ani şi jumătate (1709‑1713). În această perioadă, Sfân­tul Constantin Brâncoveanu a găzduit la Bucureşti mai mulți soldați suedezi cu ajutorul cărora s‑au început lucrările la turnul‑clopotniță al bisericii Colțea din Bucureşti, primul turn cu ceas din capitala țării, surpat în urma cutremurului din anul 1888.

La drept vorbind, cronicarii din timpul Sfântului Constantin Brânco­veanu nu aveau o părere bună despre principalii regi creştini din regiune. Îi priveau cu neîncredere, pentru că, în loc de unitate în fața amenințării otomane, regii şi împărații creştini se luptau între ei pentru a‑şi întinde stăpânirile. În cursul acestor lupte, dădeau dovadă de o mare cruzime față de oamenii obişnuiți, civili cum le‑am spune astăzi. Aceeaşi dezamăgire a trăit‑o şi Sfântul Constantin Brâncoveanu, care i se adresase țarului Pe­tru cel Mare, prin epistole, încă din 1697, pentru a încheia cu el o alianță ortodoxă anti‑otomană care, astfel, să protejeze creştinii răsăriteni şi de ofensiva catolică. Petru cel Mare avea însă alte planuri, concurând cu regele suedez Carol al XII‑lea pentru stăpânirea țărilor baltice.

Tristă istorie a creştinătății europene, care ne aduce aminte de acel verset din psalmi: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi” (Psalmii 81, 6‑7). De aceea, nici nu ne mirăm prea mult când afăm că la martiriul prin decapitare a aproape întregii familii a domnitorului Brâncoveanu au asistat, ca invitați, foarte mulți reprezentanți ai țărilor creştine europene. Desigur, acest lucru, pentru istorie, a fost un câştig, deoarece au rămas multe mărturii oculare care adeveresc martiriul, dar duhovniceşte şi uman este un gest reprobabil să participi la un asemenea act de cruzime.

icoana de Mihai Coman

În acest peisaj dezolant, cu atât mai nobilă şi mai strălucitoare este pilda mucenicească a Sfântului Constantin Brâncoveanu şi a celor dimpreună cu el. Într‑un asemenea veac al intereselor meschine, al deselor lepădări de credință, al vanității şi al tulburării, cum a fost şi veacul al XVIII‑lea, Sfântul Constantin Brâncoveanu se distinge prin înălțimea sa duhovnicească şi scara umană a stăpânirii sale. O stăpânire blândă, în care voievodul a „investit” în cele dinăuntru, nu în cele din afară. A „investit” în cultură creştină, în aşezăminte bisericeşti, în formare duhovnicească. A încurajat viața monahală şi arhierei vrednici, cu anvergură apostolească. A întreținut legături spirituale cu marii patriarhi ai Răsăritului, dintre care amintim pe Dositei şi Hrisant ai Ierusalimului.

Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost inima spirituală caldă a Ortodoxiei răsăritene, care a pulsat în vinele unei biserici aflate sub ocupație otomană sângele înnoit al unei renaşteri patristice. De aceea, sfârşitul său este o încununare martirică a acestui rol, pecetluind chiar cu propriul sânge şi al celor dimpreună cu el zidirea creştinătății. Pentru noi, românii, Constantin Brâncoveanu reprezintă reper de mărturisire şi de depăşire a tuturor legăturilor pământeşti pentru dobândirea răsplăților cereşti.

Să ne gândim doar că a lăsat la o parte nu doar frica de moarte, dar că a depăşit şi dragostea cea pământească față de copiii săi, pentru a‑i ridica pe toți la dragostea întru Hristos. Pe toți ai săi i‑a insuflat aceeaşi dorință de a muri lumii acesteia, la propriu, pentru a câştiga, împreună, Împărăția cerurilor.

Sfintii Brancoveni si Sfintii Macabei – de Elena Murariu – Mogosoaia, 2014.

Este un martiriu în familie care ne aduce aminte de cel al Sfinților Macabei din Vechiul TestamentSă nu trecem prea uşor peste aceasta. În familiile celor bogați şi puternici ataşamentul de cele pieritoare poate fi o ispită mai mare. Printre popoarele aflate sub stăpâ­nirea otomană au mai existat exemple de domnitori sau boieri care se lepădau de credință pentru a deveni musulmani şi a face apoi carieră în Imperiu. Fiii lui Constantin Brâncoveanu, Constantin, Radu, Ștefan şi Matei, dacă treceau la islamism, aveau prilejul să trăiască îmbelşugat şi chiar să spere ca vor fi domnitori la un moment dat. Dar nici prin gând nu le‑a trecut aceasta Brâncovenilor. Erau deja cultivați în cele duhovniceşti, după cum se poate vedea din cuvântările care ne‑au ră­mas de la unii dintre ei, cuvântări de laudă pentru sfinți.

Atitudinea pe care le‑a insuflat‑o tatăl lor a fost de dragoste pentru Ortodoxie până la moarte. De dragoste față de Hristos şi de înțelegere a adevăratei destinații a omului: Împărăția cerurilor. Aşa au avut pu­terea de a trece împreună, de la cel mai mare la cel mai mic, prin mar­tiriu. Înainte de a fi decapitați, voievodul i‑a încurajat astfel pe copiii săi şi pe sfetnicul Ianache: „Fiilor, fiți bărbați! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne‑au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feței Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!” Aşa au avut şi puterea de a‑l determina pe Matei, cel mai mic dintre ei, după o scurtă ezitare, de a rămâne întărit în credință: „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să îți pierzi credința!”

detaliu icoana de Elena Murariu

Nu mai puțin vrednică de laudă este răbdarea în pătimiri a soției şi mamei Brâncovenilor, Marica, jertfelnica mamă creştină care a dat naştere la 11 copii (7 fete şi 4 băieți). Ce cumplit a trebuit să fie Maricăi să piardă, tocmai de ziua ei, în asemenea împrejurări, pe soțul şi pe toți fiii săi! La aceasta adăugându‑se agresiunile otomanilor şi încercă­rile unei grele întemnițări timp de mai mulți ani.

De aceea pilda Sfântului Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale este atât de puternică pentru noi. Ce minune! O familie de mucenici demni, curați, hotărâți în fața călăului, alegând pe Hristos cu prețul propriei vieți!

1 Luni, 16 august 2010, la Privegherea de noapte şi Sfânta Liturghie cu prilejul sărbătoririi ocrotitorilor Episcopiei Europei de Nord, în Paraclisul Centrului Eparhial din Stockholm.

(Din: †Macarie, Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, Să topim ghețarii sufletului! 10 ani cu Hristos în Scandinavia, Editura Sophia, 2018)

***

***

fresca de Sorin Efros (schitul Icoana, Gorj)

Martiriul

Nu iaste atâta cu ciudă când de la streini se pricinuiaște cuiva și vreo pagubă au altă primejdie, ci iaste obidă și ciudă când de la neam i se pogoră și îi vine necazul și tulburarea…” (Greceanu)

Stați tare, bărbătește, dragii mei, și nu băgați sama de moarte; priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară au murit! Credeți tare în Acesta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta!”

(Cronica Bălăcenilor)

fresca de Sorin Efros, Bumbesti, Gorj

Cu puțin timp înaintea mazilirii domnitorului, în martie 1714, fiica sa cea mare, Stanca, grav blonavă, se trezește dintr-un coșmar pe care-l povestește mamei sale și celorlalte surori. Visase, după cum aflăm de la del Chiaro, o ceată de turci care zmucește de grumaz pe tatăl ei, voind să-l ducă la Constantinopol”. După câteva ore, Stanca moare. O moarte care îi zguduie pe părinții și frații săi, prin repeziciunea neașteptată cu care s-a petrecut, moartea lovind ca un fulger, dar și prin coșmarul profetic pe care-l avusese. Brâncoveanu, cuprins de jale, îi scrie prietenului său, patriarhul Hrisant al Ierusalimului: „cu multă durere și tulburare sărutăm sfințita dreaptă a Ta. Ce să spunem mai întâi și ce să spunem mai pe urmă Fericirii Tale, din cele ale noastre, dacă nu numai lovitura nesuferită a soartei nedrepte și nemăsurata jale și adânca deznădejde care pe neașteptate ni s-au pricinuit?”. Domnitorul împlinise șaizeci de ani, iar pierderea fiicei celei mari, un sprijin al familiei, era resimțită mai acut acum, când slăbiciunea vârstei începea să-și spună cuvântul.În scurta, dar simțitoarea evocare pe care i-o face Vodă în scrisoare, recunoaștem și roadele bunei creșteri a Stancăi de către Marica: „nu era numai întâi-născuta noastră fiică, ci încă, precum știi și Fericirea Ta, era cuminte, milostivă, primitoare și iubitoare de bine și mulți străini și lipsiți erau ocârmuiți și îngrijiți de dânsa și acum și aceia s-au lipsit de dânsa și se întristează împreună cu noi. Constantin Brâncoveanu încheie epistola cu aceeași încredințare în voia lui Dumnezeu ca Iov, cel care-și pierduse și el, odinioară, copiii mult iubiți: „Dar Domnul a dat, Domnul a luat și cum Domnului I-a părut, așa a și făcut”.

Am scris despre chipul deschis, luminos, și ochii mari și blânzi ai lui Constantin Brâncoveanu. Acești ochi au cunoscut, după cum vedem, și lacrimile durerii. Nu doar pentru dramele familiale, ci și din cauza împrejurărilor dușmănoase, a trădărilor din jur care îl puneau în pericol, domnitorul,notează secretarul său, plângea de durere”. Și aceste lacrimi ale durerii s-au înmulțit mai mult decât și-ar fi închipuit Vodă și ai lui. 

Cât timp Brâncovenii și Cantacuzinii, familii mari boierești care au dat domnitori țării, au lucrat împreună, domnia a mers netulburată și, în ciuda deselor certuri, dezbinări, intrigi interne, lucrurile nu s-au degradat iremediabil. De la o vreme, din cauza ambițiilor de domnie, Cantacuzinii începuseră „să-l ficlenească” pe Constantin Brâncoveanu, arătându-se cu „răutate” față de cel de la care „mult bine au avut, țiind pe unchii lui, Costandin Stolnicul, Mihai spătariul în loc de părinți, și pe verii lui Ștefan spătarul, Radu comisul, ca pe niște frați și credincioși” (Cronicarul Anonim). După fuga unui alt membru al familiei lor, marele dregător Toma, la ruși, în 1711, care a dus la compromiterea relațiilor lui Vodă atât cu Țarul Petru cel Mare, cât și, mai grav pentru el, cu sultanul, Cantacuzinii au declanșat o intensă campanie de calomniere a lui Vodă la Istanbul, pe lângă Înalta Poartă. A fost o rivalitate nesăbuită căci, de fapt, sultanul decisese, după cum arată Anton Maria del Chiaro, să extermine ambele familii, dorind o domnie total controlabilă în Țara Românească, având în vedere conflictul acutizat cu Imperiul Habsburgic și noile planuri ofensive față de puterea nemțească. Așadar, cei care au săpat groapa domnitorului și a fiilor săi au căzut ei înșiși în ea, într-un mod înfricoșător, după cum vom vedea. 

fresca de Sorin Efros

Vodă, deși folosea corespondență secretă, cifrată, și e cunoscut jocul diplomatic de mare finețe pe care îl făcea între Viena, Moscova și Istanbul, are o anume naivitate de care dușmanii săi nu vor ezita să se folosească. Această naivitate, observată de Maria del Chiaro, un observator străin și neutru, îl face să nu priceapă, parcă, nivelul de ticăloșie și trădare la care poate ajunge omul: „Brâncoveanu era o fire atât de naivă că nu credea în posibilitatea unei trădări”. Răzbate, poate, din acestea, o liniște a celui care se știe cu conștiința împăcată și care este guvernat mai ales de frica lui Dumnezeu, iar nu de frica oamenilor sau de bănuielile paranoice pe care, deseori, le dezvoltă conducătorii de popoare, care duc la atâtea crime, asasinate, chiar războaie. 

Printre colaboratorii săi cei mai apropiați s-au numărat, după cum am spus, Cantacuzinii, cei care au uneltit pentru înlăturarea sa, iar dregătorul otoman care i-a adus vestea rea, în mijlocul Săptămânii Patimilor, în Joia Mare, era dintre cei socotiți de încredere, chiar prieten, fiind copleșit cu daruri și bani de domnitor. Poate că, în ce-i privește pe Cantacuzini, nu a fost doar o naivitate, ci și o judecată aparte a domnitorului, care, știind orgoliul lor, a căutat să-i implice cât mai mult și la vârf în treburile domniei, doar le-ar fi ostoită setea de mărire, urmând exemplul Mântuitorului, care l-a folosit pe Iuda ca responsabil cu „punga” apostolilor, cunoscând de la început aplecarea sa cea rea către arginți. „Ceea ce faci din oameni este direct proporțional cu măsura de încredere pe care le-o acorzi și le-o dovedești”, scria părintele Nicolae Steinhardt, care considera că „încrederea e prima calitate a boierului”. În orice caz, Brâncoveanu s-a arătat zguduit de mazilire, de trădare și de uneltire. Nu se aștepta. Înțelege, însă, de îndată, totul, și cronicile au reținut avertismentul profetic pe care i-l face lui Ștefan Cantacuzino, cel care îi va urma ca domnitor și care va sfârși atât de tragic: 

Finule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se Voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.

Vrednicul Vodă nu a trecut, însă, cu vederea „folosul de obște” nici în aceste momente. Ștefan Cantacuzino fusese numit domn pe loc, imediat după mazilirea sa, tocmai pentru a preîntâmpina orice fel de rezistență. Brâncoveanu, la întrevederea cu cel care plănuise și va plănui în continuare la uciderea sa, încearcă să vadă și lucrul bun din tot ce se petrece:

„e mai bine că domnia a fost încredințată lui decât unui străin”.

Iar către boieri și poporul adunat din pricina celor întâmplate, Vodă a grăit:

„fiți sănătoși toți boieri țării, slujitori și toți oamenii, fii sănătoasă țară, că mai mult eu pe voi nu vă voi mai vedea, căci iată, am căzut în mâinile urâtorilor de Dumnezeu agareni!” (Cronica Bălăcenilor).

Domnia boierilor pământeni se va sfârși, însă, la scurt timp, iar o explicație duhovnicească ar putea fi găsită tocmai în această ticăloșie fără seamăn făcută de frați fraților lor. Multe trădări au cunoscut țările române, însă aceasta le depășește pe toate și pentru că, prin protagoniști, a implicat pe cei mai puternici și reprezentativi din societate, și prin faptul că nici măcar nu e vorba de vechi dușmănii între case boierești rivale, ci de două neamuri până atunci trăind în frățietate, conlucrare, în binefaceri reciproce. Invidia de a vedea înflorirea unora și frica de propriul apus, nu doar în putere, prestigiu, bogăție, ci și în cele ale educației alese, teama de a nu mai avea acces la domnie din cauza urmașilor lui Brâncoveanu, au dus la sfârșitul – martiric al unora, jalnic al celorlalți –, și au pus capăt domniilor voievodale românești pentru totdeauna în istorie. 

În acele împrejurări tulburate, Brâncoveanu scrie din nou patriarhului Hrisant, făcându-l părtaș la frământările sale:

„Ieri, la 24 ale acestei luni (martie – n.n.), viind aici cu firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar-Emini, a adus și mazilia noastră și cu astfel de poruncă încât să ne ducă la Țarigrad cu soția și copiii și ginerii noștri. Această întâmplare firește că este prea plină de jale și de tulburare; dar, deoarece cunoaștem că a venit din multele noastre păcate, facă-Se voia Lui cea Sfântă”. 

Nu era pentru prima oară când domnitorul era chemat la ordine de către puterea otomană. Ultima dată când se petrecuse acest lucru, Brâncoveanu reușise să se folosească de legăturile și rețelele sale de influență, nu doar pentru a scăpa de mazilie, ci și pentru a dobândi domnia „pe viață”. Cuvântul sultanilor, însă, fie el întărit în forme oficiale, era vorbă în vânt și Vodă știa asta. De aceea, deși, la prima vedere, el a primit asigurări din partea boierilor că va fi susținut la Istanbul, în lăuntrul său simțea, probabil, că de această dată se îndrepta nu doar spre pierderea domniei, ci și spre pierderea vieții: „Deși boierimea noastră strigă și cere să vie cu noi, totuși nu știm ce va ieși”. Era prea puternic, prea influent, prea bogat, familia sa era prea mare ca să fie ținut ca un simplu ostatic în Istanbul, folosit, el sau unul din fiii săi, pe post de domnitor când și când, la vreo nevoie a otomanilor, așa cum se întâmpla cu alții. 

fresca de Sorin Efros, schitul Icoana, Gorj

Bietul principe”, cum în mod repetat îl numește del Chiaro când descrie această istorie, alături de familia și sfetnicul său, Ianache Văcărescu, au pornit pe lungul drum către capitala Imperiului Otoman în Vinerea Mare, lăsând în urmă un București neliniștit. 

Ajunsă la Istanbul, întreaga familie este arestată. Lui Constantin Brâncoveanu i se citesc acuzațiile de trădare, pe care le ascultă „cu demnitate”. Nu încearcă și nici nu va încerca să cerșească mila sultanului. Lucru care mai mult îi întărâtă pe călăii săi, așa cum se întâmplă de fiecare dată când un drept invidiat este detronat de pe locul său de cinste și tăvălit, lipsit complet de apărare, în mâinile celor care, de-acum, se pot dezlănțui fără opreliști asupra lui.

Vodă cu fiii și sfetnicul Ianache sunt aruncați în închisoarea Edicule sau „Cele șapte turnuri”, pe când doamna Marica, alături de alte fiice, este izolată, se pare, în aceeași închisoare, însă într-o aripă rezervată femeilor.

„Și iată deci un prinț bogat, obicniuit din copilărie cu fast și strălucire, redus, după 25 de ani de domnie, la o haină mizerabilă, căci turcii l-au dezbrăcat de cele domnești cu care plecase din București”,

constată del Chiaro șocul puternic al decăderii lui Vodă, dar și a însoțitorilor săi, într-o condiție de o extremă înjosire. Urmează „grele chinuri” pentru cei arestați, pe care istoricul C. Gane le descrie astfel:

„Începură caznele, pentru a face pe Brâncoveanu să mărturisească, până în cel mai mic amănunt, averea lui, din ce se compune (…). Trei luni, patru, aproape, au ținut torturile acestea: fier roș pe piept, cercuri în jurul capului. Dar, ceea ce a fost mai grozav e că uneori era supus la aceste chinuri față de copiii lui, și chiar față de Doamna Marica, despre care nu putem pricepe astăzi cum de-a putut răbda astfel de orori, fără a înnebuni”.

Doamna însăși, alături de fiicele sale, este supusă unei percheziții oribile, de vreme ce Cronicarul Anonim arată: „care obicei la turc n-au mai fost înainte, să să cerce muierile până-ntr-atât precum a fost atuncea”. În tot acest timp, Cantacuzinii au întreținut intrigile la Înalta Poarta pentru a fi siguri că Vodă și fiii săi nu vor scăpa de la moarte: „s-au nevoit”, povestește același Cronicar Anonim, „ca să-l dezrădăcineze pe Costandin Vodă din fața pământului”.

icoana de Elena Murariu

Așadar, după trei luni de chin, pe 15 august 1714, Brâncovenii sunt scoși din temniță spre locul de execuție. Voievodul și Ianache sunt desculți și doar în cămașă. Fiii lui Vodă puteau scăpa, totuși, cu viață, dacă ar fi cedat nu doar averile sale, ci și credința. Sultanul plănuise să facă o demonstrație de forță, un spectacol, așa cum ighemonii din vechime căutau să facă un spectacol al fricii și al intimidării din vânarea, torturarea și provocarea apostaziei creștinilor. De aceea, tocmai de ziua lui Constantin Brâncoveanu și în marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, când era serbată și doamna Marica, organizează execuția publică a acestuia, a fiilor săi și a sfetnicului Ianache, „invitând” reprezentanții puterilor apusene să asiste. Straniu sau nu, aceștia acceptă și participă la spectacol, făcând ca martiriul lui Vodă și al celor dimpreună cu el să fie unul din cele mai bine documentate acte de mucenicie creștină. Una din relatările cele mai complete aparține, de altfel, Cronicii Bălăcenilor, o familie de boieri care îl dușmănea pe Vodă. Și ce este mai impresionant decât buna mărturie pe care până și dușmanii tăi o dau despre tine? Astfel, din cronica amintită, aflăm că, înainte de execuție, după ce au fost citite „cărțile cele de prinție” și „alte pâri”, sultanul, mimând generozitatea, dar dorind, de fapt, să celebreze o totală victorie musulmană asupra „ghiaurilor”, oferă viața fiilor lui Brâncoveanu dacă aceștia apostaziază și trec la islamism: „feciorilor le-a dat voie au să se facă turci, au să li se taie capetele”. De aici provine acel răspuns, acea chemare a lui Constantin Brâncoveanu, care trezește și astăzi fiori, cuvânt pe care-l redăm încă odată:

„Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuțiile și orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai și sufletele! Stați tare, bărbătește, dragii mei, și nu băgați sama de moarte; priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară au murit! Credeți tare în Acesta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos, că nu sunt vrednice muncile și nevoile cestea de aci spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dară, o, dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre!”

Acesta a fost momentul de adeverire a roadelor Brâncovenilor. Acum, la ceas de încercare, s-a arătat că formarea creștină a „coconilor”, a beizadelelor, nu a fost o spoială, ceva de suprafață, și că ceea ce compuseseră Ștefan și Radu nu fusese un exercițiu retoric, ci un gând duhovnicesc, luminat de credință. Erau tineri și aveau viața în față, unii aveau soții și copii. Chiar dacă nu ar mai fi fost la aceeași mărire lumească ca înainte, își puteau reface o avere considerabilă (cu tot jaful la care au fost supuși, moșiile și alte posesiuni rămăseseră intacte) și ar fi putut juca un rol important ca oameni ai Imperiului. Totuși, niciunul nu a ieșit dintre ai lui, ci au păzit legătura dragostei. Unitatea și armonia brâncovenilor au rezistat chinurilor, până la moarte și dincolo de ea. S-a adeverit astfel, în priveliște, că aceasta legătură a dragostei în Hristos a fost, și nu una a firii. Pentru că multe familii reușesc să treacă de primejdia dezbinării și a alegerilor divergente ale membrilor săi, de primejdia neascultării sau răzvrătirii. Însă, dacă dragostea firii are întâietate, atunci strategia de supraviețuire poate presupune orice fel de compromis, orice fel de cedare, numai cei iubiți să trăiască mai departe. Nu ar fi putut, oare, spune Vodă, redus la un simplu bătrân chinuit și în mizerie, măcar voi să trăiți și să vă bucurați de tot ce am strâns. Că doar nu m-oi fi ostenit atât în viață ca să las acum să se risipească totul. Treceți la turci și trăiți cum puteți? Nu ar fi fost primii „turciți” din istoria noastră. Gândul acesta nu a întunecat, însă, inima lui Constantin Brâncoveanu pentru că era deja plină de lumina lui Hristos, singurul prin Care poate cineva să transmită o prezență împăcată, însuflețitoare, care-i întărește pe ceilalți, în ciuda amenințării chinurilor și a morții. Numai o dragoste creștină te poate face să-i iubești pe ai tăi în Hristos, spre mântuire. Căci singura neliniște a Brâncoveanului era ca nu cumva vreunul dintre ei, cei scoși în priveliște, să se piardă. Vodă se gândea nu atât la sine, cât la mântuirea tuturor. Mai ales pentru ei rostește acel cuvânt de întărire, de confirmare. Constantin, Ștefan și Radu nu s-au clintit nici ei. Au urmat îndemnul părintesc, nu doar pentru că era vorba de tatăl lor, ci pentru că ei înșiși, puși în fața alegerii, au vrut să moară pentru Hristos.

icoana de Camelia Popa

Numai cel mai mic dintre ei, Matei, a avut momentul său de șovăire. Încă adolescent, nu era copt și, mezin fiind, poate a fost mai ocrotit de greutățile vieții de părinți și de ceilalți frați, mai mari. Pentru moment, frica de moarte, groaza imaginii capetelor tăiate ale fraților săi mai mari l-au făcut să-și piardă cumpătul și a făcut semn călăului să se oprească – ajunsese el la rând. Mateiaș, sub stăpânirea fricii, uitase cine era și pentru ce se afla în fața călăului. Există două feluri de uitare de sine: una izvorâtă din completa stăpânire a cugetului de către frică, lucru care te poate face să acționezi într-un mod nebănuit până atunci, alta provenită dintr-un motiv diametral opus: ești atât de stăpânit de convingerile care te-au adus până în acel moment, de ținta pe care o ai în față, încât ești gata să primești totul, inclusiv moartea, pentru a ajunge acolo. De uitarea provenită din frică fusese cuprins Matei. Vodă nu s-a lăsat cuprins de deznădejde nici acum, când cel mic se afla într-o primejdie mult mai rea decât moartea, ci, dând dovadă o dată în plus de o prezență și de o tărie a duhului ce nu putea proveni decât de la Duhul Sfânt, ce pururea a întărit pe mucenici, îl dojenește blând. De fapt, îl readuce la realitate. Vorbindu-i, îl liniștește și îl face să iasă din spasmele reci ale fricii. Glasul tatălui i-a adus aminte lui Matei cine era și pentru ce se afla acolo. Îl face să simtă că se află lângă frații săi, nu lângă niște trupuri chinuite, decapitate, care zac în bălți de sânge. Și îl aude pe tatăl său cum îl îndeamnă că „e mai bine să moară de o mie de ori decât să se lepede de Hristos doar pentru a mai trăi câțiva ani în plus” și că „din neamul nostru nimeni nu și-a pierdut vreodată credința”.

Matei își revine și simte, până în adâncul sufletului, că despărțirea de Hristos ar fi însemnat moartea sufletească, ar fi însemnat că acel moment de groază rece și sufocantă, acel sentiment indefinit de inuman, de sălbăticie ce îl cuprinsese și făcuse să șovăie, ar fi rămas în el pentru tot restul vieții și că ar fi pierdut definitiv toată dragostea, căldura și părtășia cu ai lui, separarea veșnică de toți înaintașii, moșii și strămoșii săi, adormiți întru Domnul de care se bucurase până atunci. Că ar fi fost asemenea unui vrej tăiat de la trunchiul viței de vie, secat de seva vieții. Și, de asemenea, simte cu putere că doar alegerea morții, că doar darea pe mâna călăului era calea prin care toate acestea ar fi rămas cu el. Astfel că, deplin încredințat, Matei a spus acel cuvânt de mucenic: „Vreau să mor creștin, lovește”.

La sfârșit, călăul a tăiat și capul lui Vodă. Dintr-o pricină necunoscută, mâna acestuia nu a mai fost la fel de tare ca până atunci, a tremurat, iar capul lui Constantin Brâncoveanu a atârnat de trup, fiind nevoie de încă o lovitură.

fresca de Sorin Efros, Schitul Icoana

Spectacolul sultanului s-a transformat într-o completă înfrângere pentru el. Grozăvia uciderii, mărturia lui Constantin Brâncoveanu, dialogul între el și Matei, hotărârea mezinului de a muri creștin, au șocat audiența. „Toți în lacrimi”, descrie un străin, iar un cronicar român adaugă: 

„jalnică privire și nepovestită urgie! Ce inimă împietrită ar fi fost aceea să nu plângă atunci!”. „Înșiși turcii se îngroziseră de atâta nedreptate”,arată del Chiaro. 

După „sângeroasa măcelărire” ce a cutremurat martorii prezenți, fie creștini, fie turci, sultanul a ordonat târârea trupurilor Brâncovenilor pe ulițele orașului și, apoi, aruncarea lor în mare, precum și suspendarea capetelor martirilor în suliți, în fața porților Seraiului, pentru a „servi ca priveliște la toată lumea”.

De frica tulburărilor, sultanul decide, totuși, spre seară, ca și capetele să fie aruncate în mare. Trupurile sunt recuperate, în taină, de pescari creștini, la îndemnul Patriarhiei Constantinopolului și înmormântate în insula Halki.

detaliu icoana de Elena Murariu

În același timp cu soțul și fiii săi, doamna Marica suferea o altă mucenicie, mai greu de purtat. „În ce chinuri se zbătea nenoricita Doamnă, când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soț și a scumpilor săi fii, își poate oricine imagina, scrie del Chiaro. De fapt, e greu, dacă nu imposibil, să ne imaginăm așa ceva. Pe bună dreptate, istoricul C. Gane se mira cum a fost posibil ca ea să nu înnebunească după tot acest chin.Cineva, însă, și-a pierdut mințile, exact în aceeași zi – nu sărmana, dar fericita doamnă Marica, pentru că era întărită de Maica Domnului, care o va însoți în grelele zile ale arestului și, apoi, ale surghiunului. 

[…]

(Ioan Bucur, in: Sfintii Martiri Brancoveni. Icoana vechii lumi romanesti,Cuvantul Ortodox, 2014)

fresca de Mihai Coman (Biserica Sfantul Grigorie Palama, Bucuresti)

Please follow and like us:

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.