Într-o zi însorită de vară, mai multe maici și surori de la o mănăstire din Moldova, aflate la lucru, pe ogor, au văzut cum vine către ele un monah simplu, cu chip ascetic (peste a cărui rasă era tras un halat de lucru), în vârstă, însă vioi și iute. „Părinte, adu-ne rogu-te apă de la izvor, căci, iată, suferim toate de sete”, îi ceruseră ele, fără să-l recunoască. „De îndată”, le răspunse părintele cu bucurie, grăbindu-se spre izvorul cu apă bună, fără să le spună cine este. Abia după ce le-a adus apa de băut, „simplul” monah a fost identificat, spre stupoarea măicuțelor: era însuși arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Părintele Pimen. 

Păstorul duhovnicesc al acestor ținuturi atât de bogate în istorie, în oameni, în mănăstiri și sfinți mi-a fost sprijin, îndrumător și reper în toți anii petrecuți la Seminarul Teologic „Sfântul Mitropolit Dosoftei” din Suceava. De atunci îi port o luminoasă și caldă afecțiune și de atunci am cunoscut o sumedenie de întâmplări ca cea evocată la început. 

Noi, seminariștii, îi spuneam: Samarineanul cel cu buzunarele mereu pline… de cuie! Pentru că IPS Pimen se purta foarte smerit, dar și foarte implicat. Mereu pe drumuri, animator, coordonator, dar și simplu muncitor pe multele șantiere de restaurare sau de edificare a mănăstirilor, bisericilor, așezămintelor sociale sau caselor pentru săracii din eparhia sa. Purta mereu, peste rasă, un halat de lucru ale cărui buzunare erau pline de cuie. Nu ezita să pună mâna pe lopată sau pe roabă, muncind cot la cot cu ceilalți. Călătorea la fel de simplu – des – către șantierele deschise și către mănăstirile, bisericile și așezămintele filantropice din eparhie, cu trenul, cu autobuzul și chiar pe jos, cum era drumul bătătorit perpedes, zilnic, spre azilul aflat în grija arhiepiscopiei, de pe colina de lângă Cetatea Sucevei. Puțini își dădeau seama că îl au tovarăș de drum pe însuși arhiepiscopul – era o perioadă în care nu apăruseră, încă, rețelele sociale cu invazia lor de imagini. 

Pe cât de smerit, blând și îndatoritor este, pe atât de aspru și direct mărturisește și apără, IPS Pimen, credința, neamul, Biserica. S-a zbătut ca nimeni altul pentru patrimoniul strămoșesc al Bisericii. A mustrat cu glas de tunet pe cei care-i consideră responsabili pentru greutățile prin care trece în vremurile noastre, țara, avertizând asupra provocărilor dificile pe care le întâmpină cei care voiesc să trăiască creștinește în Europa pe care unii o vor fără Dumnezeu. 

Dar imaginea care mi s-a întipărit în minte și în suflet cu Părintele nostru Arhiepiscop Pimen este din timpul slujbei de canonizare a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Atunci, pentru solemnitatea momentului, la Mănăstirea Putna, a fost trimisă de la Istanbul chiar sabia originală a Sfântului Voievod (ulterior, în țară au ajuns doar replici). La finalul slujbei, Înaltpreasfințitul Pimen a prezentat sabia Sfântului Ștefan cel Mare, ridicându-o cât a putut de sus, în văzduh, în priveliștea tuturor. A înălțat-o ca pe o cruce de apărare a neamului nostru, întru misiunea de a ridica Sabia Duhului în războiul cel nevăzut, potrivit îndemnului Apostolului: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului…” (Evrei 4, 12-13).

Închin aceste gânduri ale inimii Părintelui Arhiepiscop Pimen la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani, dintre care 70 de ani de viețuire monahală și 37 de ani de slujire arhierească. Întru mulți ani, Părinte Arhiepiscop, și să ne țineți pururea ațintiți ochii inimii asupra Crucii lui Hristos, nebiruita noastră armă!                                                             

+ Episcopul Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord