FARISEISMUL, boala sufleteasca care UCIDE si in planul social, si in cel bisericesc… ÎMBRĂȚIȘAREA MINCIUNII (preluare cuvânt-ortodox.ro)

with Niciun comentariu

„Să ne rugăm, fraților, să ne dea Dumnezeu pocăința vameșului, pentru că doar aceasta ne va salva de la pieire și de la războiul cel dintre noi!”

Nota noastră:

S-a tot zis și s-a strigat în ultimii ani: Corupția ucide! (mai ales s-a folosit ca un slogan politic cu funcție de manipulare, de instigare și direcționare interesată a culpabilității publice). S-a mai zis apoi că prostia sau incompetența ucid. Din vremuri mai înțelepte se știe însă mult mai clar și mai bine că răutatea sau ura pot, realmente și efectiv, să ucidă suflete, în timp ce iubirea și încrederea le pot învia sau vindeca.

Dacă ne-am lua după demagogia oficială a lumii de azi, s-ar spune că epoca noastră ar prețui în mai mare măsură valoarea vieții umane și că ar duce chiar la extrem sensibilitatea si grija pentru bunăstarea și fericirea fiecăruia dintre semeni. În realitate, știm că nu este deloc așa… Schimbarea față de alte epoci constă azi mai degrabă în progresul uriaș și incontestabil în… ascunderea sau mascarea crimelor. Și, corelativ, în camuflarea și, mai mult, în promovarea/recompensarea autorilor acestora.

Ceea ce cred că este cel mai specific momentului nostru istoric reproduce, în ordine duhovnicească, cauzele fundamentale ale persecutării, prinderii, chinuirii și omorârii Fiului lui Dumnezeu. Astăzi, ca și atunci, într-adevăr, FARISEISMUL UCIDE. Minciuna devenită a doua natură ucide. Viclenia ucide – ea, viclenia, ca o cucoană dichisită, lascivă, îmbrăcată în… scopuri generoase și în vorbe multe și mari, deprinse fie din „școala vieții”, fie din cursurile de „comunicare” și „leadership”! Ipocrizia ucide, iar practicarea dublului (multiplului) standard a devenit monedă curentă: știu să urlu din rărunchi și să reclam pe la toate porțile dacă „adversarul”/„rivalul” comite cel mai benign derapaj sau cea mai mică abatere de la regulă, în schimb sunt în stare să scuz și să apăr până în pânzele albe și cele mai grave si grosolane abuzuri, mârșăvii sau fraude comise de „ai mei”. Celor aflați „pe partea greșită” – sau care mă împiedică din drumul meu vijelios spre astre – le strecor și țânțarul, iar mie și celor din „gașca” mea îmi înghit și cămila. Am devenit cu toții experți în iezuitism și machiavelism, în sofistică și în tehnici psihologice de persuasiune, convingându-ne în primul rând pe noi înșine să credem în toate minciunile care ne aduc succes și profit. Cu ce consecințe asupra celorlalți sau chiar asupra mea/alor mei pe termen lung? Nu mai contează! Să trăim clipa și să câștigăm ACUM. Iar când ni se pare că nu mai ține și parcă ne-ar crăpa și nouă obrazul de rușine de halul în care am ajuns să răsturnăm evidențele, ce putem face? Mărim doza de tupeu, asezonat cu mieroșenie, după gust, și ne sedăm conștiința cu narcotice psihologice din meniul bogat al lumii.

Încă din micro-societatea grupurilor de copii/adolescenți de la școală, suntem învățați să „reușim”, să ne „descurcăm”, să „supraviețuim”, să „cădem în picioare”, să trișăm „nevinovat”, să fim „șmecheri”, să „luăm fața” colegului și prietenului, ca să fim bine văzuți, preferați, selectați, premiați cu o bucățică mai mică sau mai mare de glorie/putere/influență. Cu atât mai mult mai târziu, pentru a obține un loc bun și o pâine consistentă în jungla socială, dar în special pentru accesul la trepte superioare este nevoie, de foarte multe ori, să trecem testul „compromisului”, să ne arătăm „rezistenți” și „disponibili” la ORICE, să renunțăm la cât mai mult din ceea ce ne diferențiază și ne marchează identitatea, de la modul în care arătăm/ne îmbrăcăm până la scrupule și principii morale, de la timpul liber pentru familia noastră și până la cultivarea propriului suflet, în conformitate cu propriile crezuri.

Totul începe de la minciuna omului față de sine însuși, de la banala justificare a păcatelor (de regulă, a anumitor păcate, nu neapărat a tuturor, ci a celor mai „importante”, de care nu dorim nici morți să ne despărțim!), de la blestematele patimi și dorințe care ne posedă (iar o dată cu ele, niște drăcușori deloc simpatici, dar extrem de fericiți să țină sub zgardă noi „clienți”) și cărora ajungem să ne predăm inocența, să ne punem pe tarabă idealurile și principiile, să ne vindem sufletele (dar poate chiar și trupurile…). Ne visăm prosperi, ne visăm puternici, ne visăm „fericiți” (dupa chipul lumii), ne visăm „vedete” sau „influenceri”, ba chiar… salvatori, iar societatea ne împinge să credem că „e dreptul nostru” să ne realizăm visul… atâta vreme cât îi aducem neabătut obolul. De aici și până la… scopul scuză mijloacele mai este doar un mic pas. O punte de trecut dacă ne facem frate cu… cine deține „proprietatea” punții. Pas pe care aceeași societate se oferă să ne ajute să îl trecem. Ne pune înainte scurtături irezistibileNe lasă chiar să ne amăgim că în viața particulară putem rămâne cei mai evlavioși, mai cuminți și mai corecți oameni. Buni familiști și buni creștini. Oameni de pus la rană, pâinea lui Dumnezeu! DACĂ însă acceptăm TOATE condițiile de prostituare a conștiinței la „serviciu”, în viața publică! Fiindcă, nu-i așa?, acolo… nu ne mai aparținem!

Da, asta e „corupția” care ucide cu siguranță: coruperea conștiinței noastre de a sluji la doi stăpâni, de a alege, într-o formă sau alta, succesul, slava, plăcerile sau/și „arginții” acestei lumi. Iar toate aceste alegeri au mereu un preț, același prețpe lângă sufletul propriu pe care îl confiscă, Satana cere pe tipsie viețile fraților noștri. Desigur, totul foarte subtil, foarte bine deghizat, mereu în numele unui „mai bine” impersonal/teoretic, sau a unui bine viitor, sau a unui bine „colectiv”/„general”, neînțeles decât de „inițiați”… Pentru a avea parte de o felie din „toate împărățiile lumii și slava lor” (Luca 4,9),oamenii care îți stau în cale, într-un fel sau altul, spre nefericirea lor, se cer a fi sacrificați. „Ghinion!” Asta este „morala” lumii de azi și pe ea o respectăm cu strictețe și chiar cu „evlavie”! Fie că sunt cei de aproape (familie, prieteni), care îți cer prea mult timp și prea mult… suflet, iar tu ai deja alte… priorități, fie că sunt colegi sau subordonați/angajați care, întotdeauna, sunt simple instrumente/„resurse”, prea puțin importante în sine, ținute doar cât servesc interesul tău… superior (confundat cu cel al firmei/Statului etc), fie că sunt cei necunoscuți și pierduți în anonimatul statisticilor, al cifrelor reci și seci sau că reprezintă, direct, „target” de serviciu, ținte de atins cu influența ta sau cu produsele tale, nu contează prin ce mijloace și cu ce consecințe... Și așa mai departe… Dar în orice caz, cei care trebuie să sufere zdravăn pentru ca tu să îți iei o felie mai groasă de „fericire” oferită de „stăpânitorul acestei lumi” sunt de-a pururea, „inadaptații” de pe „scara evoluției”, cei slabi și cei săraci sau cei prea… „fraieri” de verticali, care refuză încovoierile, locurile din față și datul din coate, cei incomozi prin faptul că rostesc adevăruri deranjante, cei care nu au vrut sau nu au fost capabili să mintă și să calce, la rândul lor, pe cadavre.

Și da, cum zice Vlădica Macarie, „această boală sufletească poate ajunge până la strivirea și uciderea semenului său, convins fiind că, astfel, „aduce închinare lui Dumnezeu”. Cea mai grozavă treaptă a vicleniei, a fățărniciei ucigașe constă în săvârșirea crimelor „curate” (nesângeroase, fără urme) sau în complicitatea la cele săvârșite de cei mai mari, sub justificări înalte și morale, cu imbatabile explicații savante și cu seducătoare raționalizări ideologice ori „științifice”. Cu cât facem mai mult rău, mai multe victime, cu atât conștiința urlă înfundat mai tare – și atunci trebuie acoperită urgent de noi și noi discursuri „avocățești”, de minciuni tot mai sofisticate și mai nerușinate, de narațiuni de legitimare chiar și a absurdului, a nebuniei, a ticăloșiei celei mai sinistre… Evident, cum altfel, (ne) vom amăgi, decât amestecându-le cu rostirea adevăruri incontestabile (dar nerelevante) și compensându-le cu aparente virtuți și „fapte bune”, chiar excepționale, care ne vor liniști remușcările inerente și ne vor reconfirma părerea bună despre noi înșine? Adică, totuși, suntem și noi oameni buni, credincioși, virtuoși… Mai cu seamă astăzi, chiar și cei mai abuzivi și mai siniștri farisei „au duhovnic”, „merg la sfintele moaște”, ”fac pelerinaje la Sfantul Munte”, „fac danii” consistente și ctitoresc biserici, mănăstiri, fundații sau alte așezăminte, fără să arate cea mai mică urmă de asumare a nemerniciilor și a crimelor lor, după chipul vameșilor pocăiți din Evanghelie, ci continuând să pună vârf nedreptăților și să se îndestuleze de pe urma celor abuzați. Practic, cele mai oribile schelete din dulap se pot farda, parfuma, înveșmânta cochet și, vai!, creștinește!

Ne afundăm în mocirla minciunii și a crimei, ca Irod, până unde ni se pare că nu mai putem da înapoi, că drumul „corect” e numai înainte, cu ochii închiși, până la capăt, orice ar fi..Pornim de la lucruri mici și devenim ticăloși mari, fiindcă nu suferim rușinea certării sau a pocăinței, fiindcă suntem prea dornici să plăcem lumii, prea fuduli și prea căpoși ca să ne recunoaștem eșecul, prostia, prăbușirea, să acceptăm că ne-am dezamăgit pe noi înșine, că am devenit niște carcase goale și reci, care fac doar mult zgomot și sclipesc fals… Nu mai simțim cum ne-am schimbat. Refuzăm să mai cercetăm oglinda și ne ținem aproape numai lingușitorii, yes-manii. Devenim maeștri ai demonstrațiilor nonșalante că cerul este verde, iarba albastră, iar negrul cel mai catran este, de fapt, un alb de o puritate rară. Sau, pur și simplu, înghițim din lașitate apostată demonstrațiile altora că „împăratul” cel gol are, de fapt, cele mai strălucitoare haine de pe pământ. Ne predăm de bunăvoie Tatălui minciunii.

Urmarea firească? Înnebunim, fără a ne pierde mințile, în timp ce pe cei care refuză să ne însoțească și ne mustră prin cuvântul sau exemplul lor, îi vânăm ca pe cei mai periculoși nebuni… Să nu fie! Să nu MAI fie!

Izbăvește-mă de vărsarea sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele!”.

Fariseismul ucide. Viclenia ucide. Înșelăciunea ucide. Dubla măsură ucide. Minciuna (față de sine, în primul rând) ucide. Pe aproapele meu și pe Dumnezeu Însuși!

Ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați prea mici ai Mei, Mie mi-ați făcut”.

CUVÂNTUL ORTODOX

Please follow and like us:

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.